Nu-mi amintesc prea bine, dar am ţopăit ca şi cum viaţa mea ar fi depins de asta.
Şi cum viaţă fără obstacole nu există, soarta nopţii mi-a tras câteva bobârnace
ca să-mi probeze rezistenţa la noul an. Am făcut faţă. Nu-mi dau seama cum. Am
sărit greşit într-un picior pe care l-am întors pe dos. Faţă strâmbă, frunte
încreţită, memorie atât de scurtă, că am uitat imediat de durere. Apoi dă-i
fuga repede, spre ieşire, cu entuziasmul dând pe afară, ieşind pe urechi şi pe
nări ca flăcările dragonului. Prag în drum, Alice în genunchi, hopa sus şi dă-i
fugă îndurerată până la poartă, unde iar am dat uitării orice „au”. Soarele
răsare, picioarele tot arc şi, ca tot omul, dau să mă odihnesc lângă sufletul
pereche ce stătea aşezat pe un material neidentificat şi deloc rezistent. După
câteva secunde, ne-am prăvălit lovind pământul aşa de tare, încât le-a stat
inima-n loc cârtiţelor de sub Viitorului. Sunt teafără totuşi. Călită, cum s-ar
spune. Pregătită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu